Enterobius vermicularis ninos

LinkedIn Enterobius Vermicularis Oxiuris vermicularis Enterobius Vermicularis este un parazit întâlnit în toată lumea, mai rar în zonele cu climat cald.

Viermii adulți de oxiuri au fost cunoscuți din antichitate.

Enterobioza colorectal cancer 40s oxiuroza, infecția provocată de acest parazit  este, de asemenea, extrem de frecventă, primul contact  având loc în copilărie. Enterobius vermicularis face parte din clasa Enterobius vermicularis ninos și este considerat a fi cel mai mic nematod parazit la om, enterobioza  produsă fiind o parazitoză contagioasă, manifestată prin fenomene locale iritative și digestive și fenomene generale.

Morfologia parazitului Adulții sunt viermi cilindrici și albi, având corpul îngroșat în porțiunea mediană. Extremitatea anterioară prezintă două expansiuni transparente ce alcătuiesc butonul cefalic, în care pătrunde lichidul perienteric. Acest organ servește la fixarea parazitului pe mucoasa intestinală.

Enterobius Vermicularis (Oxiuris vermicularis)

Aparatul digestiv este alcătuit din esofag de tip rabditoid, intestin și rect. Femela are un aparat reproducător dublu, tubular, format din câte un ovar și un uter, dispuse unul anterior și celălalt posterior.

Lungimea corpului femelei este de mm lungime și 0. Masculul este mai mic, având mm. Îl recunoaștem după extremitatea posterioară curbată anterior.

Ouăle au formă ovalară, asimetrică, cu o latură plană și una convexă. Sunt transparente, având un înveliș subțire și dublu. Aceste două membrane se reunesc la unul din doi poli. Enterobius vermicularis ninos interiorul oului se găsește un embrion giriniform forma unui mormoloc de broascăcu un corp ovoid și o prelungire asemănătoare unei cozi. Ciclul biologic Ouăle oxiurilor ajung în organism pe cale enterobius vermicularis ninos odată cu alimentele sau apa infestate. După eclozarea realizată în intestin, larvele încep maturarea și migrarea în colon, aici devenind viermi adulți.

Ei se localizează, cel mai frecvent, în cec și în apendice. Fără tratament, parazitul poate supraviețui în aparatul digestiv al gazdei între luni.

După împerechere, masculii mor, iar femelele migrează spre anus, depunându-și ouăle în pliurile radiale ale mucoasei de la acest nivel, mai ales seara sau în timpul nopții. Acest amănunt explică de ce senzația de prurit se accentuează în acele intervale. Mișcările femelei în timpul migrării sau  depunerii ouălor și eliberarea unui lichid perienteric toxic  determină iritația pielii și prurit local. enterobius vermicularis ninos

Enterobius vermicularis ninos interiorul oului depusembrionul evoluează în larvă, acțiune inițiată la contactul cu oxigenul atmosferic. Din ouă va fi eliberată larva infestantă câteva ore mai târziu de la depunere, fapt ce explică atât caracterul contagios al bolii, precum și posibilitatea auto- și retroinfecției.

Autoinfecția se realizează prin vehicularea ouălor din regiunea anală în cavitatea bucală, fie direct, prin degete, fie indirect, prin alte obiecte sau alimente contaminate. Ouăle înghițite vor elibera în duoden enterobius vermicularis ninos, ce migrează în jejun, devenind aici adulți.

După împerechere, se vor stabili în cec, femelele rămânând acolo până în momentul depunerii ouălor. Retroinfecția este o enterobius vermicularis ninos a autoinfecției, realizată prin larvele eliberate din ouăle anale ce eclozează spontan.

Larvele pătrund prin orificiul anal și urcă pe tractul gastrointestinal, unde se transformă în adulți. Patogenia și aspectele clinice ale enterobiozei Enterobioza este o afecțiune cronică, cauzată de autoinfecția sau reinfecția cu ouă luate de la membrii familiei sau din surse extra-familiale. Atașarea parazitului de mucoasa intestinală poate provoca o ușoară inflamație locală, însă leziunile mecanice sunt nesemnificative.

enterobius vermicularis ninos

Meniu de navigare

În majoritatea cazurilor, modificările patologice provocate de parazit se întâlnesc la nivelul apendicelui, al regiunii anale și în localizările ectopice. Prezența paraziților adulți pe mucoasa anală și pe tegumentele perianale este însoțită de apariția unui prurit intens, considerat patognomonic  pentru oxiuroză. Simptomul variază în intensitate în funcție de sensibilitatea individuală și de posibilitatea existenței unei componente alergice.

În urma gratajului determinat de senzația de prurit, se pot produce dermatite eczematiforme, care, ulterior, se pot suprainfecta cu bacterii piogene. Într-o infecție masivă, în special în perioada de depunere a ouălor, femela poate migra în zona vulvară, unde provoacă o vulvo-vaginită pruriginoasă sau poate ajunge în tractul urinar. Localizarea paraziților în cavitatea peritoneală duce la apariția unor granuloame și a peritonitei pelviene. Aceste granuloame au fost întâlnite nu numai la nivel peritoneal, ci și în enterobius vermicularis ninos sau plămân.

Este acceptată ipoteza potrivit căreia parazitul migrează pe enterobius vermicularis ninos sângelui sau străbate peretele intestinal, a cărui integritate este compromisă printr-un proces necrotic Granulomul specific enterobiozei cronice, deține, în mijlocul său, zona de necroză sau tumoral.

Majoritatea enterobiozelor sunt ușoare, fără a se manifesta clinic. În cazul anumitor pacienți, infecția constituie o problemă clinică și psihologică importantă, putând provoca complicații severe precum dermatitavulvovaginita, apendicita, peritonita.

Alături de enterobius vermicularis ninos digestive nespecifice, se întâlnesc, mai ales la copii, tulburări neuropsihice, legate de insomnia provocată de pruritul nocturn intens, scăderea capacității enterobius vermicularis ninos concentrare, iritabilitate, nervozitate. Diagnosticul enterobiozei Examenul obiectiv presupune examinarea enterobius vermicularis ninos perianale pentru observarea semnelor de iritație sau roșeață.

No iunea de parazit i gazd. Trsturile caracteristice ale modului de via parazitar 2. Influen a vie ii parazitare asupra parazi ilor 3.

Uneori, se pot observa perianal adulți, larve sau trasee liniare produse de migrarea larvelor subepidermic. Enterobius vermicularis ninos parazitologic Paraziții enterobius vermicularis ninos fi observați pe suprafața fecalelor proaspăt emise  dimineața.

Examenul microscopic al scaunului decelează ouăle caracteristice, ovale, asimetrice, cu suprafață netedă și embrionate. Examenul poate fi negativ, deoarece femelele nu depun multe ouă în rect. Testul benzii adezive constă în aplicarea unei bucăți de bandă adezivă transparentă pe regiunea perianală dimineața. Banda se aplică pe o lamă de sticlă, deasupra unei picături de ser fiziologic și se examinează la microscop.

De asemenea, se poate folosi metoda baghetei ce constă în recoltarea ouălor din regiunea perianală și ampula rectală cu ajutorul unei baghete de dermatite yogurt, care are un capăt  învelit în celofan.

În cazul rezultatelor negative atât enterobius vermicularis ninos examenului obiectiv, cât și ale testelor parazitologice, se poate realiza o colonoscopie, opțiune valabilă pentru situațiile în care nu există un diagnostic cert sau dacă tratamentul nu a fost eficient. Dacă suspectăm o complicație a enterobiozei, putem recurge la teste adiționale adaptate simptomatologiei și regiunii afectate.

Apasă pentru a vedea definiția originală «oxiuro» în dicționarul Spaniolă dictionary. Apasă pentru a vedea traducerea automată a definiției în Română. Enterobius vermicularis Enterobius vermicularis Enterobius vermicularis este un mic helminth parazit al unui om cunoscut sub numele de oxiuro. Ea provoacă boala intestinală cunoscută sub numele de oxiuriază enterobius vermicularis ninos piduye a cărui denumire corectă este enterobioza.

Epidemiologia  enterobiozei Calea de transmitere este prin contact direct cu o persoană infectată, care vehiculează ouă pe degete ori subunghial, unde pot  ajunge în enterobius vermicularis ninos gratajului anal. Transmiterea se poate realiza indirect prin obiecte contaminate.

Uploaded by

Ouăle se pot găsi pe lenjerie, jucării, robinete, mânerele ușilor. Ele pot fi vehiculate la distanță prin praf, fiind rezistente în mediul extern, căci supraviețuiesc până la două săptămâni în condiții de căldură și umezeală. Autoinfecția exogenă se realizează în urma gratajului perianal, ouăle fiind vehiculate pe tegumente, sub unghii, de unde vor ajunge pe diverse obiecte robinete, haine, lenjerie de pat, mobilier sau alimente.

Pe cale orală, ouăle pătrund în enterobius vermicularis ninos, eliberându-se larvele la nivel ileo-cecal și transformându-se în adulți. Autoinfecția endogenă se produce dacă femelele depun ouăle în grosimea mucoasei intestinale, care eclozează și eliberează larve ce vor deveni adulți. Retroinfecția se poate realiza în cazul unei igiene deficitare, când ouăle depuse în regiunea perianală eclozează în larvele care se reîntorc în intestin, continuându-și evoluția despre adulți.

Datorită autoinfecției  exogene, endogene și retroinfecției, enterobioza este o boală parazitară contagioasă enterobius vermicularis ninos caracter cronic. Profilaxia enterobiozei Profilaxia enterobiozei se face, în primul rând, printr-o igienă riguroasă ce implică: igiena strictă a alimentației, igienă corporală și vestimentară, spălarea mâinilor înainte de masă se recomandă săpunirea mâinilor și unghiilor peste un minuttăierea unghiilor cât mai scurt.

Se recomandă schimbarea, fierberea lenjeriei, a pijamalelor, a lenjeriei de pat și călcarea lor cu fierul încins, igienizarea locuinței, controlul periodic parazitologic al enterobius vermicularis ninos ce lucrează în sectorul alimentar.

S-ar putea sa iti mai placa.